Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

foto blogÎn fiecare an, un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid mă invită să mă uit în oglinda profesiei și să le țin studenților înscriși la cursul său, privitor la jurnalismul de agenție de presă, o prelegere despre cine, ce, când, unde, cum și eventual de ce în meseria de jurnalist. De fiecare dată mă roagă să vorbesc puțin la început, în semn de introducere, să le spun studenților câteva generalități, una, alta despre munca de corespondent de agenție de presă, cu un eventual personal insight legat de statutul meu de corespondent străin într-o țară străină, după care să îi las să îmi pună întrebări și să le răspund cu sinceritate. Singura parte la care trebuie să mă gândesc un pic înainte este cea de la început, pe care o pot dirija eu; restul e ca o montagne-russe de idei și păreri, întrebări și răspunsuri din care eu una ies epuizată, amuzată și încântată deopotrivă.

Asta pentru că, dacă într-un an, studenții au ajuns să mă întrebe nu tocmai cât câștig și în ce monedă, dar dacă se poate trăi din meseria de corespondent, într-altul s-au gândit să afle cum garantez eu obiectivitatea știrilor și corespondențelor trimise și dacă am simțit vreodată că s-au făcut presiuni în privința alegerii subiectelor sau modului în care sunt abordate acestea, iar mai recent au vrut să știe, ca într-o compunere la școală, cum arată o zi din viața unui corespondent de presă străină – la ce oră mă trezesc, dacă la cafea citesc ziarele, redactez revista presei sau transmit subiectele propuse redacției, câte știri transmit pe zi sau câte evenimente acopăr într-o săptămână și cum le aleg.

Cu toate că studenții sunt diferiți în fiecare an, îmi place să mă gândesc la scenarii diferite pentru partea în care toate privirile sunt îndreptate asupra mea și când ajung să fiu eu cea ascultată și scrutată. Într-un an, am început ușor: le-am spus că munca de jurnalist de agenție este destul de simplă, în sensul că nu încap comentarii și păreri prea multe, nu e loc de jonglat dincolo de aspectele legate de bunul simț, și trebuie să mă văd ca o interfață între realitatea din Spania și presa din România care mă citește și are nevoie de informația brută, neîncăpând astfel prea mult loc de greșeli, dar nici de ofense sau îndoieli legate de obiectivitate ori lipsa acesteia. În alt an, m-am gândit să reiau o idee pe care am susținut-o cu altă ocazie, la un congres de profil: corespondenții de presă străină sunt supuși mai mult decât alți jurnaliști unui al șaselea simț al deontologiei profesionale, pentru că nu au o redacție în spate, un șef care să le spună ce sau cum să scrie, care să-i dirijeze, să-i tempereze sau să-i corecteze cu luciditate și suficientă distanță de subiect. Încrederea în corectitudinea corespondențelor trebuie să fie deplină, pentru că omul de pe teren este privirea redacției în țara respectivă și formează automat imaginea, singura imagine care ajunge la public, iar veridicitatea trebuie să fie completă, absolută, fără urmă de îndoială. Într-un alt an, am început cu argumentul deloc lipsit de romantism al libertății; nu al evidentei libertății a presei, sau cel al atât de prezentei libertăți de exprimare, ci al libertății de a vedea, alege și scrie despre ce cred eu că merită și că trebuie să citească publicul din România. Și da, am insistat asupra faptului că libertatea aceasta, de a forma eu însămi contextul și imaginea care ajung la zeci de mii de necunoscuți de la trei mii de kilometri depărtare, bazată pe fapte și o cunoaștere profundă a situației de pe teren, îmi dă un sentiment sănătos de putere legat de sensul muncii mele, de trufie profesională, și întotdeauna însoțit de unul pe măsură, al evidentei responsabilității asupra obiectivității faptelor consemnate.

Ne temem de schimbare; nu pentru că nu am vrea-o sau nu am căuta-o deseori, ci din cauza incertitudinii. Ceea ce e cunoscut, stabilit, așezat, construit temeinic, puțin câte puțin, e perceput drept sigur; un nou început stă mereu sub semnul lipsei de siguranță. Pe fondul schimbărilor recente din viața mea, care nu m-au scutit de incertitudine, uneori de lipsă de încredere și de neliniști și îndoieli, anul acesta mi-am dat de ales între două abordări.

Una ar fi să le spun studenților că tot ceea ce și-au închipuit despre munca de corespondent de presă străină – tot ce e romantic, de scenariu de film, tot ce ține de aventură, de satisfacții imense, de călătorii, de șansa de a cunoaște mereu oameni și locuri noi, de a afla povești și istorii inedite, tot ce e legat de lipsa timpului și de ideea unei vieți trăite cu rapiditate, de adrenalina intelectuală când știi că ai dat de un posibil subiect bun de tot, de tărie și de puterea de a pune întrebări îndrăznețe și bine fundamentate, de incredibila voluptate pe care ți-o aduce scrisul, în momentul din urmă, când ești gata să pui pe hârtie tot ce ai aflat – totul este adevărat.

Alta ar fi să încerc să le arăt cât de satisfăcător și uluitor este și cât de norocos te simți ca jurnalist, să ai la dispoziție timpul și resursele pentru a clădi. Să fii corespondent străin într-o țară străină, în special dintr-o țară mică precum România, cu o limbă vorbită de puțin oameni pe glob și cu media naționale, într-o țară mare precum Spania, cu o limbă de circulație mondială și media internaționale, să poposești într-o zi de toamnă târzie fără contacte, sprijinul sau îndrumarea redacției, cu doar câteva indicații și încredere nemărginită din partea superiorilor, și să începi de la zero să formezi o rețea de surse și contacte, să te prezinți și să rămâni prezent și vizibil printre ceilalți corespondenți, să te faci cunoscut prin ceea ce scrii în limba maternă, deseori inaccesibilă gazdelor – totul înseamnă să clădești, să construiești, să pui tu, cu scrisul tău, cărămidă după cărămidă și în permanență să mai și amesteci mortarul.

De-a lungul anilor în care am avut șansa să fac ce-mi place și ce visasem de mică – să scriu (și să fiu citită) – și să îmi câștig traiul cu asta, am auzit tot felul de ”definiții” pentru meseria de corespondent de presă străină. I-am auzit pe unii romantici aventurieri spunând că un corespondent stă mereu cu bagajele pregătite, în așteptarea unei noi misiuni, a unui nou eveniment de acoperit, în cine știe ce colț al lumii; alții, mai pragmatici, susțin că un corespondent de presă străină rămâne condamnat generalităților: nu reușește niciodată să fie un specialist pe o anumită regiune, un anume subiect sau domeniu despre care scrie, trebuie să știe câte puțin din tot; în sfârșit, alții văd, pur și simplu, un reporter de teren care știe cel puțin o limbă străină și are fler pentru alegerea subiectelor, adică e capabil să-și dea seama ce interes ar avea publicul căruia i se adresează pentru evenimentele acoperite. Oricare dintre aceste imagini ar fi cea mai potrivită sau aproape de realitate – corespondentul sofisticat care călătorește dintr-o parte în alta a lumii în căutare de noi subiecte, corespondentul generalităților, care posedă o amplă cultură politică externă, sau corespondentul cercetător pe teren – totul este relativ.

Depinde din ce unghi și în ce lumină este privită situația, și niciuna dintre imagini nu are mai multă sau mai puțină importanță, niciuna nu este mai departe sau mai aproape de adevăr sau de realitate, ci toate și încă multe altele fac parte din tot ce înseamnă munca de corespondent de presă.

Știți cum e? Ca în benzile acelea formate din clișee fotografice, care tot circulă pe rețelele sociale: ce înseamnă să fii jurnalist? Părinții te văd crainic de televiziune; prietenii au impresia că stai toată ziua în cafenele americane și scrii la laptop despre ce vezi uitându-te pe geam; publicul larg crede că ești nici mai mult nici mai puțin decât un paparazzo în căutarea senzaționalului, cu orice preț pus intimității altora; tu însuți ești perfect convins că vei da în vileag un mega-scandal de corupție și că munca ta are o importantă componentă de serviciu în folosul societății; șeful crede că arzi gazul degeaba și productivitatea e sub zero, de vreme ce îți ia o săptămână să scrii un material de cinci sute de cuvinte și el trebuie să te plătească pentru 40 de ore pe săptămână; iar tu, în realitate, te-ai împiedicat de la primul pas al redactării oricărui material de presă: documentarea pe marginea unui subiect ce urmează să fie abordat.

N-am știut și nici nu mi-am închipuit nimic din toate astea când am fost trimisă corespondent în străinătate, cu un imens capital de încredere pe care am reușit să mi-l mențin și să-l înnoiesc pe parcursul anilor, clădind  puțin câte puțin în fiecare clipă, cu fiecare interviu, cu fiecare știre, cu fiecare corespondență transmisă acasă. Am învățat să scriu materiale de presă și cum se face o documentare solidă; cum se pun întrebări; cum se cer păreri. Nu am învățat toate astea de la cineva anume, cât uitându-mă în jur și decizând singură ”așa nu” și ”așa da”, reușind să trec totul prin prisma minții și a sufletului deopotrivă. Așa am reușit să arăt ce văd, să fiu ”lentila” prin care în România să se afle la scară reală cum se structurează spectrul politic în Spania, cum sunt percepute naționalismele regionale, ce înseamnă o mini-putere economică în cele din urmă prăbușită în iluzia propriei tării, ce este o graniță naturală cât o țară, și aceasta un fost imperiu modern, cât de importantă este stăpânirea unei limbi internaționale și ce fel de cultură cuprinde aceasta, ce semnificație sociologică are faptul că deseori auzi vorbindu-se românește din orașe mari și până în așezări izolate din munți unde tronează alături catedrale medievale și bodegas tipic spaniole.

Așa am ajuns să văd, exact ca într-o poveste fantastică, ce porți mi se deschid, pentru care nu mi-a trebuit nicio cheie, căci le-am deschis cu niște cuvinte-cheie, suficient de puternice pe foaia albă de hârtie: am ajuns să aflu lucruri noi și incitante, să cunosc un popor vesel și tolerant precum cel spaniol, să văd răsărituri de vis și să trăiesc apusuri de culoarea violetelor din nenumărate locuri din Spania, să-mi placă fructele de mare, să apreciez un vin sec sau o degustare de ulei de măsline, să mă bucur de o călătorie la clasa întâi ca să fiu primită ca o somitate de un primar dintr-un sătuc andaluz sau de o drumeție în Pirinei, pe frig și ploaie, doar ca să văd cel mai înalt vârf din Spania sau marmote alergând pe câmp înainte de hibernarea anuală, să conduc o asociație de profesioniști, să cunosc oameni care gândesc altfel și deseori au păreri diferite de ale mele, să fiu tolerantă și să nu resping ceea ce nu cunosc, ba dimpotrivă, să vreau să aflu, să pot pune întrebări și să mi se răspundă.

Nu am stat mereu cu valizele făcute, dar nici nu am ajuns să fiu o specialistă într-un domeniu anume, despre care să scriu. Dar am să le mai povestesc studenților că este adevărat ce ni se spune deseori: să aibă grijă ce-și doresc, căci s-ar putea să li se întâmple. Întotdeauna mi-am dorit să scriu, să am timp pentru scris și astfel să împărtășesc, să pun pe hârtie lumea dinăuntru, iar corespondențele mele să întindă punți și să doboare zidurile necunoașterii sau ale prejudecăților.

Despre cum oricine cu doar un pic de putere, dar înzestrat nemărginit cu răutate, ciudă și indiferență poate distruge aproape dintr-un foc tot ce ai clădit vreme de ani de zile, despre cum doar de rea-voință și un pic, dar nu prea multă incompetență este nevoie ca să dobori la pământ tot ce ai construit muncind zi de zi, despre cât de ușor poți distruge ce a ridicat altul, fără nicio motivație mai înaltă decât propriile planuri mizerabile, dar mai ales despre cum se ridică din nou ce a fost zdruncinat, despre cum se reclădește și se readuce la locul cuvenit o profesie, o reputație și munca zilnică de corespondent – am să le povestesc studenților cu altă ocazie.

Advertisements

One thought on “Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s