Alegeri, alegeri, alegeri…

2015 va fi anul alegerilor în Spania. În primăvara, în toamna și în iarna acestui an pe care guvernanții l-au anunțat deja drept unul al schimbărilor și al îmbunătățirii iremediabile a situației economice, spaniolii vor fi chemați la urne pe durata unui adevărat ”maraton al sărbătorii democrației”. Sintagma nu-mi aparține; am auzit-o însă destul de frecvent de-a lungul anilor petrecuți aici, de fiecare dată când a avut loc vreun scrutin, tot timpul transmis pe larg de toate televiziunile. Alegerile au loc întotdeauna duminica – de aici primul sens al zilei de sărbătoare – însă probabil că sintagma se datorează atât firii în general vesele a spaniolilor, care găsesc multe și mărunte motive de bucurie, cât și sentimentului că, la o participare la vot care se situează în general aproape de 70%, oamenii chiar simt și cred că dețin puterea de a decide lucruri importante. PicsArt_1422439726145

În Spania au loc în 2015, într-un singur an, cam tot atâtea scrutine câte ar fi putut fi organizate în următorii patru ani. În martie au loc alegeri regionale anticipate în fieful socialiștilor, în Andaluzia, unde pactul acestora cu formațiunea stângii Izquierda Unida se pare că nu a mai funcționat. În septembrie, la scurt timp după ziua lor națională, catalanii sunt chemați din nou la urne: în Catalonia, naționaliștii nu s-au mai înțeles nici ei cu stânga republicană (Esquerra Republicana de Catalunya), iar eșecul organizării și capitalizării politice a rezultatelor consultării populare pentru autodeterminare i-a determinat să caute o nouă înzestrare cu putere din partea electoratului.

În luna mai vor fi organizate, de data aceasta la vreme, alegerile locale pentru alegerea primarilor și consiliilor locale în majoritatea orașelor spaniole, dar și scrutinele regionale pentru configurarea noilor executive locale în toate comunitățile autonome spaniole, cu excepția celor menționate, dar și a Galiciei și Țării Bascilor.

În sfârșit, înainte de încheierea anului și probabil că și în funcție de rezultatele tuturor acestor scrutine mai mici, dar cu mize mari, este de așteptat să fie convocate și alegerile legislative generale. Da, este aproape incredibil: s-au scurs aproape toți cei patru ani de când Partidul Popular a câștigat majoritatea absolută în legislativ și a început să comită reforme, reduceri bugetare și măsuri de austeritate și să încerce să scoată astfel Spania din criză, cu decizii ascultătoare față de finanțiști, însă devastatoare pentru populație. Ieșirea din criză are loc în aceleași momente în care conservatorii abia încep să încerce să convingă electoratul nu numai că au făcut bine ce au săvârșit, dar și că există rezultate și efecte. De partea cealaltă și exact ca în clasica înfruntare dintre bine și rău, opoziția încearcă să arate cât de teribile sunt aceleași rezultate și efecte, tot cu scopul de a convinge și câștiga voturi.

Ceea ce par să nu priceapă guvernanții și opoziția deopotrivă, în apriga lor cursă pentru putere, fie ei de la centru sau din regiuni, este că orice fel de efecte sau rezultate ar exista, acestea nu se văd mâine, peste o săptămână sau peste o lună, în decursul acestui an sau în timp util pentru asigurarea unei victorii electorale. De fapt, fiecare dintre aceste scrutine va fi un test dur pentru guvernanți, ba chiar mai mult: o loterie. Fiecare candidat va trebui să-și arunce biletul cu numele în urnă, însă nu se știe dacă și de câte ori va fi tras câștigător. De obicei, alegătorii spanioli sunt rezonabili și ascultători, merg în număr semnificativ mare la urne și votează cu partidele din sistem.

Fiecare dintre aceste scrutine va fi și o șansă uriașă pentru ca poporul, depozitarul puterii, să arate cine este, ce vrea și ce poate face în singurul moment când i-a venit rândul să fie protagonist. Iar spaniolii, care se bucură poate de ceva mai multă experiență cu democrația și au avut parte și de mai multă vreme de bunăstare pentru a vedea că votul lor chiar are putere asupra politicienilor și au înțeles astfel mai bine ce înseamnă să se implice în treburile publice – ei bine, spaniolii știu să voteze.

Îmi aduc aminte ce scriam acum aproape patru ani, când încercam o analiză retrospectivă a anului 2011 în Spania. Acesta începuse sub spectrul situaţiei economice generale instabile şi generatoare mai ales a unui număr record de şomeri, care influenţaseră neîndoielnic starea de spirit a societăţii spaniole, în rândul căreia sporiseră nemulţumirea şi mişcările de protest. Pe atunci, cel mai semnificativ eveniment din actualitatea socială a anului fusese mişcarea de protest a indignaţilor – 15M (de la data de 15 mai, când au ieșit pentru prima oară în stradă) – a celor care înțeleseseră să se revolte şi să se exprime cu proteste paşnice împotriva tuturor tarelor sociale, astfel considerate într-o criză generalizată a modelului democratic actual. A fost atunci pentru prima oară când am auzit în Spania, o țară în care, pe durata scurtelor decenii de democrație recentă, se succedaseră la putere stânga și dreapta în proporții comparabile, ducându-și fiecare partea de scandaluri de corupție și reușite economice și sociale – am auzit așadar pentru prima oară vorbindu-se de schimbare și de o întreagă clasă politică ce nu mai reușea să-i reprezinte satisfăcător pe cetățeni. Oamenii se refereau la schimbarea sistemului politic care promova și susținea aceste partide mari de o parte și de alta a spectrului politic, la schimbarea modului în care se pot implica cetățenii, la schimbarea felului în care sunt ei cât de cât ascultați exclusiv o dată la patru ani, în prag de alegeri, sau la schimbarea modelului de om politic, legiuitor sau guvernant. La împlinirea unei luni de la stabilirea în Puerta del Sol – devenită un adevărat focar de propuneri și soluții, care mai de care mai îndrăznețe și utopice din punct de vedere politic, economic sau social – sute de indignaţi din Madrid au ridicat tabăra, au improvizat un marş prin capitala spaniolă și au susținut, fără vreo conducere sau organizare anume, că încheiau protestul început la 15 mai, lăsând însă în urmă un punct de informare, şi anunţând o ‘nouă etapă’ în întreaga ţară.

De atunci, guvernul socialist și-a recunoscut neputința și a convocat alegeri anticipate, iar opoziția conservatoare a profitat pe deplin și a câștigat legislativele cu majoritate absolută, fără să se dezică și guvernând de atunci în singurătate și dureros de similar unei dictaturi parlamentare: orice ar fi susținut opoziția, în legislativ treceau fără excepție și fără probleme toate proiectele de lege ale guvernului.

Nelipisit de simbolism și chiar de o anume ironie perversă a trecerii pe îndelete a timpului este faptul că efectele mișcării indignaților și curentului impus de aceștia – al schimbării – nu s-au văzut așadar atunci, imediat, ci se văd acum, în ajunul unui nou ciclu electoral. Nu doar una, ci mai multe formațiuni electorale născute în urma acelei indignări generalizate smulg cu putere din procente, în sondaje, în preferințele alegătorilor și în cele din urmă și la urne.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s