Category Archives: Însemnările

*** “Cuvintele sunt reale. Tot ce este omenesc este real, şi uneori ştim lucruri înainte ca acestea să se petreacă, chiar dacă nu suntem pe deplin conştienţi de asta. Trăim în prezent, însă viitorul este în noi în fiecare clipă. Poate că asta înseamnă să scrii, Sid. Nu să consemnezi evenimente ale trecutului, ci să faci ca lucrurile să se petreacă în realitate”. Paul Auster, ”Oracle Night”

Cum se prețuiește compasiunea față de refugiați și imigranți

 

După ani întregi de războaie și de știri zilnice despre lupte, morți, refugiați, orașe distruse, vieți zguduite, traume și tragedii la toate porțile Europei civilizate, occidentale, mediteraneene ori estice, după râuri și râuri de cerneală ce au curs ca să ne împărtășească povești, analize, comentarii păreri, poziții, după alegeri câștigate sau pierdute, când vine vorba de imigrație, strămutare, refugiați și traume, aș avea două povestioare de împărtășit. Și aș vrea apoi să știu cine este măcar dispus să facă sau să spună la fel. Pentru că eu cred cu convingere că trebuie să judecăm drept, dincolo de discursuri, așteptări de la lideri și state europene, măsuri și reglementări, și că totul se rezumă la întrebările de la urma urmei. Cât prețuiește compătimirea? Cum se apreciază solidaritatea? Ce înseamnă mila? Continue reading

Utopia asta a străinătății

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Un important eveniment oficial pe ceea ce se poate numi cu suficient de multă emfază scena socială românească din Spania a dat din nou naștere la păreri, comentarii, comparații fără număr, analize – de la cele mai cretine până la cele mai pretențioase; de la cele mai pedante până la cele filosofico-existențialiste. O să sar peste rochii, pantofi, coafuri, machiaje, manichiuri, dar nu pentru că aș fi eu însămi vreo ascetă care nu-și cheltuie banii pe haine, cosmetice și ieșiri glamuroase (ați înțeles: dimpotrivă, sunt o mare divă), ci pentru că scriu mai bine despre lucruri profund serioase.

Unul dintre lucrurile profund serioase despre care am tot vrut să scriu se referă la una dintre marile concluzii ce se desprind din praful și pulberea lăsate în urmă de această vizită: ”ca la noi la nimenea”; ”la noi nu se mai poate face nimic, dar la ei ce bine e”; ”uite ce rezultate au alții și uite cum irosesc unii”, chiar groaznicul ”de asta am plecat și nu am de gând să mă întorc” și tot așa. Încă îmi scapă mecanismul logic potrivit căruia întotdeauna, fără greș, o astfel de vizită devine un bun prilej de comentarii, după care ne întoarcem cu toții la trebușoarele noastre și ne vedem în continuare de viață, după cum urmează: păstrat echilibru cu voie bună sau hrănit frustrări.

Așa că am să trec direct la spulberarea iluziilor Occidentului, cu mici relatări ale unor întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții, suficient de apropiați ca să mărturisesc aici și acum că este vorba de purul adevăr.

În Spania, ești privit ca o fata morgana dacă ai ajuns la 30 de ani și te trezești recunoscând că ai avut de la bun început, în țara ta, de când ai intrat pe piața muncii, în fragedă tinerețe, la 20 de ani, contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, și pentru un post de absolvent de studii superioare. În schimb, e de înțeles ca un tânăr spaniol la vreo 30 de ani să fi început să muncească la aproximativ aceeași vârstă de fragedă tinerețe într-un bar, în calitatea câtuși de puțin rușinoasă de chelner, cu un contract de muncă temporar și cu un sfert, jumătate sau trei sferturi de normă. Aici, cireașa de pe tort ar fi și un teribil contract ”fijo discontinuo”, care ar cam însemna că este angajat pentru cât timp vrea angajatorul, când vrea angajatorul, și suspendat din funcție în aceleași condiții, dar are contract de muncă fără dată limită. Mai mult, spanioli de-o vârstă cu mine apucă abia acum, după 30 de ani, să se lupte să capete primul contract (pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă și pentru un post corespunzător, dacă au noroc) întrucât înainte nu au avut parte decât de burse, stagii remunerate sau chiar muncă la negru.

În idilica Germanie, unui spaniol i s-a întâmplat să fie bătut pe umăr și lăudat pentru munca depusă – temporară, nesigură și fără garanții – într-un sector pe cât de frumos pe atât de frivol în această lume a profitului, cel al cărților, însă cu regret concediat, întrucât era mai avantajos pentru angajator să-i facă un contract asemănător unui debutant pe piața muncii, decât să-l păstreze pe spaniolul cu experiență, studii superioare, capacități și abilități, căruia în cele din urmă ar fi trebuit să-i ofere un post și condiții de salarizare mai bune. Subliniez faptul că era vorba de un spaniol – nu român, nu est-european, nu asiatic – cu facultate, experiență în câmpul muncii, educație și formare corespunzătoare.

În România, am avut bursă de studii din liceu, am avut două locuri de muncă de vreo zece ani încoace, imediat după absolvirea facultății, nu am fost niciodată în șomaj, am fost plătită potrivit pregătirii și vechimii în muncă, am intrat și avansat pe posturi corespunzătoare studiilor și experienței, dar și pasiunilor personale; carevasăzică, am avut joburi și contracte de muncă pe bune, am fost apreciată profesional și am mai și făcut ce mi-a plăcut, căci am folosit ce am învățat în facultate. Mai mult, am mai făcut și un master în tot acest timp.

În Spania, continui să fac ceea ce îmi place, ba chiar mai mult: scriu, citesc, folosesc zilnic cele patru limbi străine pe care le-am învățat în România și sunt plătită pentru toate aceste activități profesionale. Lucrez sub 40 de ore pe săptămână, drept pentru care îmi mai rămâne timp și pentru cheltuit banii câștigați atât pe activitățile superficiale și frivole de care aduceam vorba mai sus (cosmetice, haine și ieșiri), cât și pe călătorii, cărți și chiar terminat un doctorat.

E loc aici de o mică recapitulare: iluzia asta a ”meritocrației” care se găsește exclusiv în Occident e hrănită de ceea ce nu îndrăznim să recunoaștem, sau de alegerea pe care o facem deseori, aceea de a privi în altă parte, ca să justificăm sau să ne explicăm de ce am plecat de acasă (ca și cum ne-ar cere cineva socoteală), dintr-un patriotism prost înțeles. Drept ar fi să recunoaștem că de multe ori e vorba de șansă, de deciziile pe care le luăm, de perspectivele pe care le avem, de atitudini și chiar de cât curaj dispunem fiecare dintre noi. Continue reading

Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli

De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.

”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.

Continue reading

De ce ar fi frumos să putem dăinui prin cultură

În alte vremuri, ce-i drept mult mai aspre, un filozof vorbea despre rezistența prin cultură. Acesta era Constantin Noica; trăise și trăia timpuri dificile și acelea nu pot fi acum asociate niciunei situații actuale, căci rezistența presupune o confruntare, un conflict, implică ideea de supraviețuire, opoziție, chiar de forță provocată de ceva sau cineva. Cu toate acestea, în acest prezent liniștit, fără războaie prea apropiate și fără pericole iminente, în care mergem în fiecare zi la lucru, vorbim, râdem, ne distrăm, ne vedem cu prietenii și apoi o luăm de la capăt, în care lucrurile se petrec atât de repede, din păcate cu atâta superficialitate, și deseori chiar monoton, în aceste zile în care, când opinia publică de acasă nu stă cu ochii pe televizor să vadă ce alt demnitar își petrece noaptea la pușcărie, atunci este cu siguranță polarizată între pozițiile pro, respectiv contra unei ilustre prezentatoare de televiziune între două vârste care a făcut comentarii dure la adresa dimensiunilor unei concurente într-un show de televiziune – ei bine, în aceste vremuri inedite pe care le trăim, ar fi nevoie mai mult ca oricând să rezistăm prin cultură. Sau încă și mai bine – să dăinuim prin cultură.

De ce? Pentru că putem, pentru că ne-ar fi foarte la îndemână și pentru că s-ar dovedi a fi extrem de util, sufletește vorbind. Încă nu mi-am dat seama ce anume hrănesc acese știri care captează atenția milioanelor de privitori și consumatori de televiziune, aceste informații care ocupă pur și simplu abuziv spațiul virtual, care îi împart pe cei care își dau cu părerea în două tabere perfect și comun delimitate, aceste imagini și fotografii pur și simplu false care ne invadează și ne obligă la crearea unor idealuri de plastic. Poate e vorba de ceva curiozitate firesc omenească, însă natural nu este absolut nimic. Natural ar fi să găsim un scop – util pentru noi sau pentru cei din jur – să închidem televizorul și agora virtuală și să punem mâna pe o carte, să mergem să vedem un film bun, să telefonăm unui prieten cu care nu am mai vorbit de mult, să deschidem un ziar să vedem ce expoziții mai oferă muzeele, sau chiar să manifestăm curiozitate față de ce se petrece nu foarte mult dincolo de granița estică, ori în nu atât de îndepărtata Africă.

Continue reading

Din șansele și dilemele emigrației

Nu am vrut niciodată să emigrez; cel puțin, nu așa mi-am etichetat sau interpretat vreodată dorința de a călători, de a cunoaște locuri și oameni noi, de a studia și petrece timp îndelungat în străinătate. Dorința aceasta am avut-o încă de mică, de când am început să citesc și să descopăr, mai întâi prin intermediul cărților, tărâmuri îndepărtate, povești diferite de viața comodă și liniștită pe care o cunoșteam, limbi și culturi atât de diverse și cu atât mai interesante și atrăgătoare. Pe măsură ce creșteam, dorința aceasta se contura pur și simplu în convingerea precisă că nu vroiam nicidecum să-mi petrec toată viața într-un singur loc. Iar odată cu deschiderea granițelor între statele europene, șansele pentru studii și schimburi de experiențe, odată cu progresul tehnologiei și al invențiilor care ne fac viața mai ușoară, nici măcar distanțele fizice nu au mai avut aceeași semnificație.

Așadar, aventura emigrației nu a purtat niciodată pentru mine pecetea motivației economice, financiare, materiale, a căutării unei vieți mai bune – așa cum se petrece deseori. Am plecat prima oară de acasă și din țară la 20 de ani, iar în ultimul deceniu am trecut prin Germania și Franța și am tot revenit, după care am plecat din nou. În cele din urmă, viața m-a adus în Spania, pentru că am vrut să scriu despre românii de aici pentru românii din țară, și asta am făcut în ultimii șase ani. Prin urmare, cred că motivațiile au fost îndeosebi de natură personală, legat de ceea ce am vrut să fac în viață: studii, practică, școli de vară, cursuri și seminarii, un loc de muncă. Și mi-am îndeplinit dorința, căci am călătorit, am cunoscut oameni și locuri, am învățat limbi străine, am cunoscut culturi și obiceiuri diferite, am aflat lucruri noi și am citit multe cărți.

Continue reading

Înverșunare

Spiritul de toleranță pe care mi-l inspiră acum amintirea vreunei povești auzite în Spania s-a așezat mai târziu în sufletul meu, chiar la suficient de multă vreme după ce am început să ascult cu atenție. Dimpotrivă, țin minte că atunci când de-abia ajunsesem aici, și se simțea cumva vânticelul slab al crizei care urma să se întețească, aducând cu ea efecte economice și spirituale deopotrivă observam, simțeam și chiar mă încercau sentimente de înverșunare.

Totul a început când am simțit cu surprindere cum mă uluia megalomania unora dintre cei pe care îi cunoșteam, cum mă încruntam la auzul unei noi bârfe spuse cu reavoință neascunsă, când mă revolta minciuna, clădirea unei imagini false care acoperea ca un staniol adevărul brutal al unor înșelăciuni, când nu înțelegeam cum pot fi tolerate, ba chiar apreciate formal niște personaje care nu făcuseră decât să-și aroge un rol jucat, de altfel, cu destul de puțină iscusință, și un statut nemeritat.

Probabil că mai degrabă inconștient, am simțit mereu că scrisul poate fi un soi de catharsis. Iată-mă deci încercând o pretențioasă purificare prin scris, consemnând tot ce vedeam, tot ce se petrecea prin comunitate, încercând să caut și să găsesc lucrurile bune și ascunse. Astfel, stăteam de vorbă cu oameni valoroși și scriam lucruri interesante și folositoare, în speranța domolirii vocilor mult prea stridente ale mincinoșilor, prefăcuților, împăraților goi care pretindeau că au straie noi și lucioase. O vreme, am reușit să reduc la tăcere aceste voci și să fiu chiar mândră de munca mea.

Înverșunarea m-a încercat din nou și mai profund când, trecând sub tăcere, sub vălul uitării sau mai curând al ignorării complete și automat al desconsiderării acestei munci de ani de zile, un astfel de împărat gol cu straie lucioase, incompetent, mincinos și prefăcut, a distrus totul. Nu contează nici cum de a reușit, nici ce urmărea; de altfel, nici nu știu. Știu doar că a distrus totul. De ce? Pentru că a putut. Continue reading

Alegeri, alegeri, alegeri…

2015 va fi anul alegerilor în Spania. În primăvara, în toamna și în iarna acestui an pe care guvernanții l-au anunțat deja drept unul al schimbărilor și al îmbunătățirii iremediabile a situației economice, spaniolii vor fi chemați la urne pe durata unui adevărat ”maraton al sărbătorii democrației”. Sintagma nu-mi aparține; am auzit-o însă destul de frecvent de-a lungul anilor petrecuți aici, de fiecare dată când a avut loc vreun scrutin, tot timpul transmis pe larg de toate televiziunile. Alegerile au loc întotdeauna duminica – de aici primul sens al zilei de sărbătoare – însă probabil că sintagma se datorează atât firii în general vesele a spaniolilor, care găsesc multe și mărunte motive de bucurie, cât și sentimentului că, la o participare la vot care se situează în general aproape de 70%, oamenii chiar simt și cred că dețin puterea de a decide lucruri importante. PicsArt_1422439726145

În Spania au loc în 2015, într-un singur an, cam tot atâtea scrutine câte ar fi putut fi organizate în următorii patru ani. În martie au loc alegeri regionale anticipate în fieful socialiștilor, în Andaluzia, unde pactul acestora cu formațiunea stângii Izquierda Unida se pare că nu a mai funcționat. În septembrie, la scurt timp după ziua lor națională, catalanii sunt chemați din nou la urne: în Catalonia, naționaliștii nu s-au mai înțeles nici ei cu stânga republicană (Esquerra Republicana de Catalunya), iar eșecul organizării și capitalizării politice a rezultatelor consultării populare pentru autodeterminare i-a determinat să caute o nouă înzestrare cu putere din partea electoratului.

În luna mai vor fi organizate, de data aceasta la vreme, alegerile locale pentru alegerea primarilor și consiliilor locale în majoritatea orașelor spaniole, dar și scrutinele regionale pentru configurarea noilor executive locale în toate comunitățile autonome spaniole, cu excepția celor menționate, dar și a Galiciei și Țării Bascilor.

În sfârșit, înainte de încheierea anului și probabil că și în funcție de rezultatele tuturor acestor scrutine mai mici, dar cu mize mari, este de așteptat să fie convocate și alegerile legislative generale. Da, este aproape incredibil: s-au scurs aproape toți cei patru ani de când Partidul Popular a câștigat majoritatea absolută în legislativ și a început să comită reforme, reduceri bugetare și măsuri de austeritate și să încerce să scoată astfel Spania din criză, cu decizii ascultătoare față de finanțiști, însă devastatoare pentru populație. Ieșirea din criză are loc în aceleași momente în care conservatorii abia încep să încerce să convingă electoratul nu numai că au făcut bine ce au săvârșit, dar și că există rezultate și efecte. De partea cealaltă și exact ca în clasica înfruntare dintre bine și rău, opoziția încearcă să arate cât de teribile sunt aceleași rezultate și efecte, tot cu scopul de a convinge și câștiga voturi.

Ceea ce par să nu priceapă guvernanții și opoziția deopotrivă, în apriga lor cursă pentru Continue reading