Utopia asta a străinătății

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Un important eveniment oficial pe ceea ce se poate numi cu suficient de multă emfază scena socială românească din Spania a dat din nou naștere la păreri, comentarii, comparații fără număr, analize – de la cele mai cretine până la cele mai pretențioase; de la cele mai pedante până la cele filosofico-existențialiste. O să sar peste rochii, pantofi, coafuri, machiaje, manichiuri, dar nu pentru că aș fi eu însămi vreo ascetă care nu-și cheltuie banii pe haine, cosmetice și ieșiri glamuroase (ați înțeles: dimpotrivă, sunt o mare divă), ci pentru că scriu mai bine despre lucruri profund serioase.

Unul dintre lucrurile profund serioase despre care am tot vrut să scriu se referă la una dintre marile concluzii ce se desprind din praful și pulberea lăsate în urmă de această vizită: ”ca la noi la nimenea”; ”la noi nu se mai poate face nimic, dar la ei ce bine e”; ”uite ce rezultate au alții și uite cum irosesc unii”, chiar groaznicul ”de asta am plecat și nu am de gând să mă întorc” și tot așa. Încă îmi scapă mecanismul logic potrivit căruia întotdeauna, fără greș, o astfel de vizită devine un bun prilej de comentarii, după care ne întoarcem cu toții la trebușoarele noastre și ne vedem în continuare de viață, după cum urmează: păstrat echilibru cu voie bună sau hrănit frustrări.

Așa că am să trec direct la spulberarea iluziilor Occidentului, cu mici relatări ale unor întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții, suficient de apropiați ca să mărturisesc aici și acum că este vorba de purul adevăr.

În Spania, ești privit ca o fata morgana dacă ai ajuns la 30 de ani și te trezești recunoscând că ai avut de la bun început, în țara ta, de când ai intrat pe piața muncii, în fragedă tinerețe, la 20 de ani, contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, și pentru un post de absolvent de studii superioare. În schimb, e de înțeles ca un tânăr spaniol la vreo 30 de ani să fi început să muncească la aproximativ aceeași vârstă de fragedă tinerețe într-un bar, în calitatea câtuși de puțin rușinoasă de chelner, cu un contract de muncă temporar și cu un sfert, jumătate sau trei sferturi de normă. Aici, cireașa de pe tort ar fi și un teribil contract ”fijo discontinuo”, care ar cam însemna că este angajat pentru cât timp vrea angajatorul, când vrea angajatorul, și suspendat din funcție în aceleași condiții, dar are contract de muncă fără dată limită. Mai mult, spanioli de-o vârstă cu mine apucă abia acum, după 30 de ani, să se lupte să capete primul contract (pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă și pentru un post corespunzător, dacă au noroc) întrucât înainte nu au avut parte decât de burse, stagii remunerate sau chiar muncă la negru.

În idilica Germanie, unui spaniol i s-a întâmplat să fie bătut pe umăr și lăudat pentru munca depusă – temporară, nesigură și fără garanții – într-un sector pe cât de frumos pe atât de frivol în această lume a profitului, cel al cărților, însă cu regret concediat, întrucât era mai avantajos pentru angajator să-i facă un contract asemănător unui debutant pe piața muncii, decât să-l păstreze pe spaniolul cu experiență, studii superioare, capacități și abilități, căruia în cele din urmă ar fi trebuit să-i ofere un post și condiții de salarizare mai bune. Subliniez faptul că era vorba de un spaniol – nu român, nu est-european, nu asiatic – cu facultate, experiență în câmpul muncii, educație și formare corespunzătoare.

În România, am avut bursă de studii din liceu, am avut două locuri de muncă de vreo zece ani încoace, imediat după absolvirea facultății, nu am fost niciodată în șomaj, am fost plătită potrivit pregătirii și vechimii în muncă, am intrat și avansat pe posturi corespunzătoare studiilor și experienței, dar și pasiunilor personale; carevasăzică, am avut joburi și contracte de muncă pe bune, am fost apreciată profesional și am mai și făcut ce mi-a plăcut, căci am folosit ce am învățat în facultate. Mai mult, am mai făcut și un master în tot acest timp.

În Spania, continui să fac ceea ce îmi place, ba chiar mai mult: scriu, citesc, folosesc zilnic cele patru limbi străine pe care le-am învățat în România și sunt plătită pentru toate aceste activități profesionale. Lucrez sub 40 de ore pe săptămână, drept pentru care îmi mai rămâne timp și pentru cheltuit banii câștigați atât pe activitățile superficiale și frivole de care aduceam vorba mai sus (cosmetice, haine și ieșiri), cât și pe călătorii, cărți și chiar terminat un doctorat.

E loc aici de o mică recapitulare: iluzia asta a ”meritocrației” care se găsește exclusiv în Occident e hrănită de ceea ce nu îndrăznim să recunoaștem, sau de alegerea pe care o facem deseori, aceea de a privi în altă parte, ca să justificăm sau să ne explicăm de ce am plecat de acasă (ca și cum ne-ar cere cineva socoteală), dintr-un patriotism prost înțeles. Drept ar fi să recunoaștem că de multe ori e vorba de șansă, de deciziile pe care le luăm, de perspectivele pe care le avem, de atitudini și chiar de cât curaj dispunem fiecare dintre noi. Continue reading

Advertisements

The cities within the city

albaycin2

View from inside the Alhambra to the Albayzín

Of course I got lost inside Alhambra. I felt overwhelmed from the very beginning, when it took me so long to get there by bus from the center of Granada, and then walk up to what I thought was the top, the palace, only to discover it was only the meeting point for thousands and thousands of tourists who had got up early in the morning to be sure they had a ticket. I got my ticket and braced myself for a big day.

And big a day it was, because I clearly saw why it´s called ciudad palatina, alhambra12a literally palatial city inside the small town that is Granada. Everything is about the inside: while the reddish outside is plain and seemingly austere, this fortress hides palaces and centennial richness, art, colors, and architecture. It´s so beautiful and impressive that I somehow didn´t even want to find out more than exactly what I saw: I didn´t want to know anything about the construction phases, about the meaning of the colors and the orientation of the rooms; not anything more about the history and the sad last centuries of the Moor presence in Andalucía.

I only saw what a marvelous combination is was: thirteen towers for observation and protection – today offering the most beautiful views over Albayzín; the huge complex built on a red hill – nowadays a rich museum that documents all that is left of a whole era of science, culture and civilization.

alhambra15

Arabesques at home

Some five hundred years ago, it was just a pagan symbol of what was thought to be an unjust and un-Christian rule and occupation, what the Moors left behind when ushered out of Andalucía by the force of will of a Catholic queen. Today, millions of people want to see it each year, wait for weeks and months to get the ticket that allows them to step inside the courts and palaces and enjoy the sun and light and breeze in one of its gardens. Continue reading

Roughly a Year Ago

Memories are what we are: our lives, our moments, our truths, our beloved ones, our friends and our times; the air we breathe, the mountain tops we see, the books we read, the people we meet. I never thought I wanted to forget anything or anybody, be they as bad as they could get, because one way or another, it is all part of my life. Forgetting or pushing anything aside would be like deleting a part of me. I love my memories and every now and then, I enjoy remembering. It helps me think of what I miss or how far I´ve come. penarroya6 penarroya2
For now and this Sunday afternoon, I miss my travels. I miss the discovery feeling, the tiredness and the lack of sleep, the joy of writing of it all, the interviews, the travel mates and the infinite talks we had, the huge amount of life stories I heard… and the happiness.   morella castel2 horta san joan5
Roughly a year ago, I was happy because in little more than three days, I got to visit three different regions and I climbed up to a castle, Continue reading

The Small Box of Everything

There is always one little box in my house (there was one in all the houses I have lived) that I never get to unpack and it just remains stranded in a corner or a cabinet, but always easy to be found and forever open. I had filled a whole box with all the tickets, invitations, train or plane fares, brochures and whatnot when I first came back home from Germany and I am currently filling one up with everything I want to remember from Spain.

I remembered I had this box just the other day, when I came back from yet another soul touching opera show at the Teatro Real de Madrid. It was probably because I missed going to the Opera, but there I was, enjoying Beethoven and a truly gorgeous mise-en-scène (the kind that makes you understand how talent and vision can actually bring a classic opera show into the 21st century) when I realized I had to open the box again, to make room for another ticket. FullSizeRender (1)

It was surely the music and the opera singers, but I almost cried – of happiness, of joy, of that simply delightful feeling that right then and there I really didn’t need anything else, except to listen and enjoy. This is how I came to think of the box again, and this is how I saw that there is so much more than just paper and cardboard in all these boxes of mine.

Continue reading

Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli

De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.

”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.

Continue reading

Lo que es un idioma

Dos cosas ocurrieron recientemente, que hicieron darme cuenta de lo afortunada que soy: esta vez, por hablar idiomas. Por un lado, he leído un artículo que un profesor de un colegio religioso de Alemania publicó hace años, y que se constituyó en todo un maravilloso alegato a favor de la enseñanza del rumano y en contra de la del castellano en las escuelas secundarias de su país. Por otro lado, son ya varias las veces que mis alumnos de la academia privada donde doy clases de inglés y francés me preguntan con admiración y envidia cuándo he aprendido los idiomas que hablo.

Recuerdo con una sonrisa como hace más de diez años, viviendo yo una de las estancias más felices de mi vida en Alemania, con una beca Erasmus, mis amigos y compañeros de la residencia de estudiantes consideraban que hablaba ya cinco idiomas, contanto también el rumano, mi lengua materna. Yo me reía en aquel entonces y no entendía cómo podía contarse el rumano también, ya que todos tenemos que tener un idoma materno. Pues claro, cuándo a tu idioma materno lo hablan decenas de milliones de personas en el mundo – como es el caso del inglés, del frances, del castellano e incluso del alemán – dominar también a un otro como el rumano, y además a nivel nativo, como lengua materna, puede resultar un provecho en sí. La primera vez que me dí cuenta de lo afortunada que soy fue hace ya tiempo, al pensar en cómo he aprendido estos idiomas y al ver la sorpresa que les estoy causando a veces a mis amigos de otras nacionalidades, que tienen como idioma materno una lengua que traspasa estas nacionalidades y sus fronteras.

Continue reading

I’ve Had Almond Flowers

Yes, I’ve had them for years.  Yes, I knew it all along and yes, I enjoyed them as I should have, just as every year they bloomed in the only almond tree there was on my street. Only I ever stopped and think about it now, because I miss them.

almendro For the last six years, I’ve been living in beautifully sunny Madrid and I feel I am luckier and happier every single day. I still live here, but I can definitely say a whole era has come to its end, and I won’t be having almond flowers in my life anymore. I’ll be having peace and quiet, I’ll be having the sun beating on my shoulder on a beautiful spring afternoon, drowning the screen of my computer in light as I write, and I’d hopefully be having strength and inspiration to remember and put down every single fact I’ve come to know about Madrid. It will always be the place where I literally landed on the almond’s street, where a sole almond tree blooms every year, spreading its branches over and old abandoned garden that mysteriously gathers up groups of tourists on any sunny day.

Continue reading